Nu toți psihologii au curajul să își asume un titlu precum „psihologul diasporei”. Victoria Greggio și l-a asumat.
Pentru că știe ce înseamnă dorul care te rupe în două, singurătatea care te face invizibil și lupta de a-ți construi rădăcini într-o țară străină.
De 16 ani, ea nu doar ascultă, ci rescrie povești de viață. Îmbină psihoterapia cu sexologia clinică, rigoarea cu sensibilitatea, știința cu autenticitatea. Iar motto-ul ei nu e doar o frază, ci o promisiune: „Autenticitatea vindecă acolo unde teoria singură nu ajunge.”
Cum ați descoperit îndemnul interior de a deveni „psihologul diasporei” și ce înseamnă pentru dvs. această responsabilitate?
Îndemnul a venit din propria mea experiență de viață trăită departe de casă. Am simțit din plin dorul, dezrădăcinarea și nevoia de a-mi reconstrui sensul personal într-o cultură nouă. În acest proces, am realizat că diaspora nu se confruntă doar cu provocări practice, ci și cu vulnerabilități emoționale profunde. Astfel, rolul meu ca „psiholog al diasporei” este să creez un spațiu sigur, unde oamenii să nu mai fie invizibili, să își recunoască durerile, dar și resursele care îi pot sprijini să crească și să se regăsească.
Ce schimbări ați remarcat în nevoile emoționale ale diasporei în ultimii cinci ani și cum v-ați adaptat metodele terapeutice?
În această perioadă, dorul și singurătatea — deja adânc resimțite — s-au împletit cu noi forme de anxietate: incertitudinea globală, fragilitatea relațiilor și presiunea de a performa în culturi extrem de competitive. Pentru a răspunde acestor provocări, am introdus mai multă flexibilitate în abordările mele, folosind tot mai des tehnici online care fac distanța mai ușor de gestionat. Am pus accent pe reglajul emoțional și pe reconstrucția identității, integrând în același timp elemente din sexologie și psihotraumatologie, pentru a oferi un sprijin real în fața tensiunilor relaționale și personale tot mai complexe.
Cum reușiți să împăcați rigoarea rațională a psihoterapiei cu sensibilitatea și intimitatea specifice sexoterapiei?
Eu le privesc ca pe două fețe ale aceleiași monede. Psihoterapia aduce structură și siguranță în proces, în timp ce sexoterapia are curajul de a pătrunde în zonele cele mai vulnerabile ale ființei. Reconcilierea dintre cele două vine din autenticitate: îmi permit să fiu, în același timp, fermă și conținător de blândă, pentru că adevărata schimbare se produce atunci când omul se simte văzut în întregimea lui – rațional, emoțional și sexual.
Ce impact a avut ieșirea dumneavoastră în mediul online, în 2023, asupra accesibilității și percepției serviciilor după 16 ani de activitate?
Pentru mine, a fost deopotrivă o ruptură și o renaștere. Mediul online m-a făcut nu doar mai vizibilă, ci și mult mai accesibilă pentru diaspora. Am primit sute de mesaje de la oameni care, în alte condiții, nu și-ar fi permis o terapie clasică sau nu au găsit rezonanță în ședințele cu psihoterapeuți locali din țările de adopție, unde diferențele de mentalitate și de înțelegere a traumelor au ridicat bariere. Mulți și-au găsit curajul să îmi scrie tocmai datorită acestei ieșiri publice. Percepția asupra profesiei s-a transformat: psihologul nu mai este o figură distantă, ci o prezență reală, autentică și disponibilă.
Ce provocări întâmpinați atunci când lucrați cu clienți proveniți din culturi diferite și cum reușiți să gestionați diferențele interculturale în terapie?
Cea mai mare provocare este limbajul emoțiilor. Am descoperit că aceeași suferință poate fi exprimată în forme complet diferite, în funcție de cultura din care vine clientul. Uneori, ceea ce pentru unii e o lacrimă nerostită, pentru alții e un discurs întreg. Eu aleg să întâmpin aceste diferențe cu o atitudine de curiozitate, nu de judecată, și îmi adaptez tehnicile la codurile culturale ale fiecăruia. Cred că terapeutul nu are voie să fie rigid: el trebuie să fie o punte între lumi, un traducător al emoțiilor care să ajute oamenii să se regăsească dincolo de barierele culturale.
Ce mecanisme psihologice promovați pentru ca cei aflați în diasporă să facă față singurătății și dorului intens?
Lucrez cu ancorarea în resursele interioare, pentru ca fiecare să-și descopere forța lăuntrică atunci când se simte pierdut. Încurajez cultivarea rețelelor de sprijin și reconectarea cu propriul corp, pentru că apartenența începe cu relația pe care o ai cu tine însuți. Promovez ritualuri simple, dar puternice, care reamintesc oamenilor că nu sunt singuri, chiar și atunci când distanța geografică pare copleșitoare. Îi ajut să privească dorul nu ca pe o ruptură, ci ca pe o formă de legătură – o expresie a iubirii care poate să îi unească și să îi întărească.
În ce măsură experiența dumneavoastră de viață în Italia a influențat abordarea profesională față de clienții din diasporă?
Italia mi-a dezvăluit un paradox puternic: pe de o parte, frumusețea unei culturi bogate, pline de istorie și rafinament. Pe de altă parte, lupta interioară a imigrantului de a-și găsi locul și sensul. Această experiență mi-a adus nu doar empatie, ci și realism. Știu cum e să simți, în același timp, privilegiul de a aparține unei lumi noi și povara marginalizării care te face să te întrebi dacă aparții cu adevărat. Această dublă perspectivă mă ajută astăzi să fiu cu adevărat alături de clienții mei – să le înțeleg atât dorul, cât și forța de a-și construi rădăcini acolo unde viața i-a purtat.
Sexualitatea rămâne un teren sensibil, încărcat de norme și tabuuri. Cum reușiți să ghidați cuplurile și indivizii să-și trăiască această parte a vieții cu mai multă acceptare și libertate?
Pentru mine, sexualitatea este un limbaj fundamental al ființei umane. În cupluri, încurajez vulnerabilitatea și curajul de a comunica deschis, pentru că doar acolo se creează adevărata intimitate. La nivel individual, lucrez cu acceptarea corpului și a dorințelor proprii, chiar și atunci când acestea contrazic normele culturale. Cred cu tărie că sexualitatea nu este un obstacol, ci o cale către autenticitate, către acel loc unde omul se regăsește pe sine dincolo de rușine sau prejudecăți.
În activitatea dumneavoastră, a existat un moment sau un client care v-a redefinit direcția profesională? Dacă da, cum anume?
Da. Îmi amintesc de o clientă din diaspora care, la finalul unui proces terapeutic, mi-a spus: „M-ai învățat să fiu acasă în mine însămi.” În acel moment am înțeles că misiunea mea nu este doar să alin durerile sau să repar rănile, ci să creez un spațiu unde oamenii se pot întoarce la ei înșiși. Acea frază a fost pentru mine o busolă interioară. De atunci, fiecare terapie o privesc ca pe o călătorie către un „acasă interior” – locul în care nu mai ești străin de tine, chiar dacă ești departe de pământul natal.
Cum găsiți echilibrul între ceea ce arătați public și discreția procesului terapeutic?
Pentru mine, transparența are întotdeauna limite conștiente. Aleg să împărtășesc acea parte din mine care poate inspira și aduce încredere, dar niciodată intimitatea clienților sau detalii din procesul lor. Cred că echilibrul adevărat stă în autenticitate: oamenii simt când în fața lor e o ființă reală, nu o mască profesională. Ei au nevoie să știe că pot vorbi cu cineva viu, uman, dar și să aibă certitudinea că ceea ce împărtășesc rămâne un secret sacru. În acest spațiu protejat, unde se întâlnesc încrederea și sinceritatea, se naște adevărata vindecare.
După 16 ani de carieră, ce resurse interioare ați cultivat pentru a rămâne autentică, lucidă și eficientă ca psihoterapeut?
Am învățat să practic auto-reflecția constantă și să am curajul de a spune „nu” atunci când este nevoie, pentru a-mi proteja echilibrul. Am grijă de corp și de suflet, pentru că nu pot însoți pe nimeni pe drumul vindecării dacă eu însămi nu rămân întreagă. Îmi hrănesc viața cu mindfulness, cu scris, cu călătorii și cu învățare continuă. Dar cea mai importantă resursă rămâne iubirea față de oameni. Fără ea, toate tehnicile ar fi doar instrumente goale; cu ea, fiecare întâlnire devine o șansă reală de transformare.
Care este acel aspect „invizibil” din practica psihologică, esențial dar adesea neînțeles de către public?
Esențialul invizibil este prezența. Mulți cred că psihologia înseamnă doar analiză, interpretare sau tehnică. Dar, de fapt, adevărata putere a terapiei vine din felul în care terapeutul rămâne lângă tine – fără să te judece, fără să plece atunci când durerea ta devine grea. Acea prezență tăcută, dar deplină, vindecă uneori mai mult decât orice cuvânt sau metodă. Este ca o lumină discretă care îți arată că nu ești singur în întuneric.
Credeți că anul 2025 aduce schimbări importante în modul în care este abordată sănătatea mintală? Ce noutăți, tehnologii sau transformări culturale anticipați în terapiile destinate diasporei?
Anul 2025 este, pentru mine, un moment de trecere către o integrare mai profundă între psihologie și tehnologie. Inteligența artificială va deveni un instrument util în screening și în oferirea de suport preliminar, dar sufletul uman rămâne imposibil de redus la algoritmi. Pentru diaspora, văd tot mai clar o cultură a comunităților online de suport, spații în care oamenii nu se mai simt singuri, ci conectați prin experiențe comune. În același timp, observ o deschidere tot mai mare către terapii interculturale, care îmbină perspective și sensibilități diverse. Publicul încă nu conștientizează pe deplin, dar viitorul va aparține flexibilității și conectivității emoționale, dincolo de granițe.
Ce întrebare ați fi dorit să vi se adreseze mai des, pentru că reflectă cu adevărat esența activității dumneavoastră?
Întrebarea pe care mi-aș fi dorit să o aud mai des este aceasta: „Cum se simte să fii martorul renașterii unui om?” Pentru mine, esența profesiei nu stă doar în analiza durerii, ci în privilegiul de a fi prezentă în momentele în care cineva își regăsește lumina, puterea și sensul. Acele clipe, când vezi cum un om se reîntoarce la sine, sunt cele care dau adevăratul rost muncii mele.
