Cu o carieră de aproape două decenii în domeniul jurisprudenței, avocatul și doctorul în Drept Veaceslav Spalatu își conturează portretul unui apărător dedicat al drepturilor omului. Spe- cializat în domenii complexe și sensibile, precum violența în familie, protagonistul interviului nostru îmbină expertiza juridică riguroasă cu o profundă înțelegere a traumei și vulnerabilității umane. Lucrând adesea cu persoane aflate în situații critice, a dezvoltat o abordare bazată nu doar pe litera legii, ci și pe empatie, echilibru și o profundă responsabilitate socială.
„În tot ceea ce fac, misiunea mea rămâne aceeași: să apăr drepturile și demnitatea fiecărei persoane, mai ales ale celor care trec prin experiențe traumatizante precum violența în familie. Am înțeles că, dincolo de prevederile legale, aceste cazuri cer o abordare umană, empatică și multidisciplinară. Îmi asum rolul de sprijin și reprezentare, dar și acela de promotor al schimbării – pentru un sistem juridic mai echitabil, pentru o societate mai conștientă și pentru o cultură a respectului și non-violenței. Cred cu tărie că și bărbații, adesea neglijați în acest context, trebuie încurajați să ceară ajutor, fără teamă sau rușine. Fiecare victorie juridică, dar mai ales fiecare om care simte că nu mai e singur, este o confirmare că această luptă merită dusă până la capăt.”, a punctat avocatul pe început de interviu.
În activitatea dvs. ați abordat în mod constant cazuri legate de violența în familie. Care sunt cele mai frecvente mituri despre acest fenomen?
Din păcate, încă persistă multe idei greșite. Se crede, de exemplu, că doar femeile din medii vulnerabile sunt victime, sau că violența în familie înseamnă exclusiv abuz fizic. În realitate, oricine poate fi afectat, indiferent de gen, statut sau educație, iar violența poate fi și emoțională, economică sau sexuală. Un alt mit periculos este că victima ar trebui „pur și simplu să plece”, ignorând riscurile, lipsa sprijinului sau dependențele emoționale și financiare. Toate aceste percepții false contribuie la stigmatizarea și izolarea victimelor.
Care credeți că sunt motivele din care se naște această percepție greșită a fenomenului de violență în familie?
Cauzele sunt multiple: rușinea, lipsa de educație și informare, dar și normalizarea abuzului în unele contexte culturale. Mulți nu recunosc violența decât atunci când există urme fizice evidente, ceea ce reduce șansele de intervenție timpurie și protecție eficientă.
Ați menționat în mai multe rânduri că și bărbații pot fi victime ale violenței din familie. Cum se manifestă această realitate și de ce este mai puțin vizibilă?
Deși majoritatea victimelor rămân femeile, am întâlnit și cazuri de bărbați abuzați, în special psihologic sau economic. Din păcate, stereo- tipurile de gen – ideea că bărbatul trebuie să fie puternic, invulnerabil – fac ca aceștia să nu raporteze abuzurile. Le e teamă de ridicol, de lipsa de credibilitate în fața autorităților sau chiar de respingerea socială. Mai grav, legislația actuală nu recunoaște explicit violența împotriva bărbaților, ceea ce creează un vid juridic și practic.
Cum apreciați cadrul legal din Republica Moldova în ceea ce privește protecția victimelor violenței în familie?
Există instrumente juridice, precum ordinul de restricție sau ordonanța de protecție, dar implementarea este încă deficitară. Există dificultăți în coordonarea între instituții, lipsă de instruire specializată și o acoperire limitată a serviciilor pentru victime. Un alt aspect îngrijorător este faptul că Legea nr. 45/2007 face referire exclusiv la „violența împotriva femeilor”, ceea ce ignoră realitatea în care și bărbații sau alte categorii pot fi victime. Este nevoie de o reformă legislativă care să asigure protecție egală tuturor.
Ce ar trebui schimbat concret în legislație pentru a proteja toate victimele, indiferent de gen?
În primul rând, legea trebuie să recunoască în mod clar că victimele violenței domestice pot fi și bărbații. Este esențială formarea continuă a profesioniștilor din justiție, poliție și servicii sociale pentru a răspunde fără prejudecăți. De asemenea, trebuie create centre de sprijin și adăpost nu doar pentru femei, ci și pentru alte categorii vulnerabile. Nu în ultimul rând, trebuie combătută stigma prin educație și campanii care promovează ideea că a cere ajutor nu este o slăbiciune, ci un act de curaj.
În concluzie, ce mesaj transmiteți societății în privința combaterii violenței în familie?
Să înțelegem că violența nu discriminează și că fiecare voce care cere ajutor merită să fie ascultată. Este nevoie de solidaritate, empatie și intervenții eficiente, dar și de o cultură a respectului și non-violenței, în care nicio victimă – indiferent de gen – să nu mai fie ignorată. Sunt me- reu aici, în cabinetul meu, pentru cine are cu adevărat nevoie.
