Pe Valeria Florea o descoperi mai întâi ca profesionist – atentă, documentată, cu studii în psihologie clinică și două specializări în curs, în psihoterapie integrativă și cogni- tiv-comportamentală. Dar dincolo de diplome și metodele utilizate, în procesul de consul- tații, e imposibil să nu-i resimți prezența empatică.
A ales psihologia din curiozitate, dar a rămas în ea din pasiune. Și-a urmat parcursul cu răbdare și consecvență, lucrând cu oameni din medii diverse, în sesiuni individuale și de grup și în cadrul training-urilor, mereu cu aceeași dorință: de a însoți, de a sprijini, de a construi spații sigure pentru transformare.
Am vorbit cu Valeria despre ce înseamnă, această pentru noua generație de specialiști. Despre rolul întrebărilor, greutatea schimbării, echilibrul dintre rațional și emoțional.
Psihologia: profesie, vocație sau un stil de viață?
Pentru mine, psihologia nu intră într-o singură categorie. E locul unde gândirea se întâlnește cu emoțiile, iar știința cu umanul. Este, fără îndoială, profesia în care investesc constant — prin studiu, practică și reflecție. Este vocația care m-a ghidat instinctiv, chiar înainte să o aleg conștient. Și, dincolo de orice etichetă, a deve- nit o formă de a fi. Îmi modelează felul de a asculta, de a înțelege, de a construi relații. E prezentă în modul în care privesc lumea și în felul în care învăț, zi de zi, să mă autocunosc.
Vindecarea vine din răspunsuri sau din întrebările corecte?
Mai degrabă e vorba despre un proces. Nu ne întoarcem niciodată la un “before”, ci învățăm să trăim altfel cu ceea ce “purtăm” în noi. Întrebările potrivite nu oferă întotdeauna răspunsuri, dar deschid drumuri — și tocmai asta le face atât de valoroase.
Transformarea nu vine doar din cuvinte, ci din relația care se creează în terapie. E un demers împărțit: psihologul oferă un spațiu sigur, ascultare și intervenții adapta- te, iar clientul vine cu implicare, reflecție și disponibilitatea de a face pași siguri în afara cabinetului. Schimbarea se construiește împreună — în timp, încredere și curaj.
Ce e mai greu: să-i înțelegi pe ceilalți sau să te înțelegi pe tine?
Cred că ambele sunt provocatoare și, de fapt, profund interconectate. Cu cât ajungi să te cunoști mai bine – emoțiile, necesitățile, tiparele de gândire și reacție – cu atât devine mai firesc să îi înțelegi pe cei din jur. Înțelegerea de sine deschide spațiu pentru empatie. E un proces care nu merge într-o singură direcție, ci se construiește, în ambele sensuri, în timp real.
Mintea decide sau inima conduce? Cum echilibrăm lupta?
În esență, nu există niciun fel de competiție între cele două. Ele poartă un dialog care merită cultivat. Echilibrul apare atunci când ceea ce gândim este în acord cu ceea ce simțim. În astfel de momente, deciziile sunt mai clare, mai coerente, mai ușor de asumat.
Atunci când mintea merge într-o direcție, iar inima în alta, apare acel conflict interior care ne ține pe loc — tensiunea aceea greu de transpus în cuvinte, dar ușor de recunoscut în corp și de indentificat în baza alegerilor făcute de individ.
De aceea, în procesul terapeutic, ascultăm rațiunea și emoția. Să le facem loc, dăm voce și să construim din ele decizii care ne reflectă cu adevărat — și cognitiv, și emoțional.
Care e adevărul pe care oamenii îl evită când vine vorba de psihoterapie?
Mulți vin cu speranța că o singură ședință va rezolva totul sau că, de fiecare dată, se vor simți mai bine. Dar, în realitate, e un proces care cere timp, implicare activă și disponibilitatea de a privi sincer în interior — inclusiv acolo unde doare.
Schimbarea nu se întâmplă doar prin înțelegere, ci prin curajul de a rămâne cu disconfortul, de a lucra cu sine chiar și atunci când e provocator. Tocmai acest parcurs, cu toate etapele lui inconfortabile, aduce claritate, eliberare și o reconectare autentică la cine ești cu adevărat.
În cabinet, cântărește mai mult știința sau umanitatea?
Știința este fundamentul — teoriile, metodele validate și structura intervenției. Fără ea, nu am avea siguranța unui cadru profesional și etic. Dar ceea ce face diferența reală este umanitatea: relația terapeutică, prezența, empatia. Acestea contribuie la crearea spațiului sigur — locul unde clientul se simte văzut, înțeles, conținut și unde are loc, de fapt, transformarea.
Fără dubii tehnicile ajută, dar ele nu pot înlocui prezența autentică, empatia și capacitatea terapeutului de a fi cu adevărat acolo. În cele din urmă, clientul nu caută doar un specialist, ci un om care îl însoțește cu respect și deschidere.
De ce este indispensabil să te reinventezi, îmbrățișând profesia de psiholog?
Dincolo de rolul profesional, sunt un om aflat mereu în de- venire și perfecționare. M-am reinventat de mai multe ori — nu ca să devin altcineva, ci ca să mă apropii, pas cu pas, de cine sunt cu adevărat. Sunt o fire creativă, visătoare și determinată, cu scopuri mari și răbdarea necesară să le construiesc. Iubesc estetica în toate formele ei și găsesc frumosul în lucruri mărunte, dar semnificative. Cred în claritate, în liniștea care nu presupune vreun fel de absență, ci o prezență deplină. Cred în oameni, chiar și atunci când aceștia abia încep să învețe a crede în ei înșiși.
La ce aspirați și spre ce tindeți în următorii ani?
În perioada următoare, îmi doresc să deschid propriul cabinet — un spațiu în care să pot desfășura sesiuni individuale și de grup, într-un cadru creat cu grijă și intenție. Totodată, aspir la colaborări care să-mi permită să dau mai departe ceea ce am acumulat — să construiesc proiecte cu sens, care ajung la oameni și creează un impact pozitiv.
Vreau să fiu acolo pentru cei care caută sprijin, echilibru și sens — și să-i însoțesc pe această cale. Pe termen scurt, îmi propun și lansarea unui blog, prin care să pot aduce mai mult conținut valoros în comunitate — idei, perspective și resurse care inspiră, susțin și normalizează procesul de a avea grijă de sine.
