OAMENII COSMOS
Sunt zile când mă copleșesc amintirile
Și scriu povești psihoterapeutice despre viețile oamenilor…
Oameni frumoși.
Oameni imaculați.
Oameni transparenți.
Oameni-vis.
Oameni cu durere, dar și cu multă dorință de viață,
chiar dacă nici ei nu știu că au atât de multă putere să schimbe lumea
din interior…
Oameni care se nasc rar, trăiesc intens și puternic tot,
Apoi se sting, arzând de tot… Oameni-lumină și sens.
Oameni care se năruie, asemeni corăbiilor în furtuna naufragiului social.
Sunt Oameni care se reconstruiesc, în propriul suflet,
clădind Propriul Dumnezeu Interior. Propriul Eu.
Oameni-dumnezei muritori!
Sunt oameni despre care aș vorbi o viață, Dacă le-aș putea adăuga astfel zile.
Sunt oameni cărora le dedicăm viața, chiar dacă plecăm, pentru a reveni
mai mult decât am fost, în propria noastră viață!
Sunt oameni pe care-i inavadăm cu toată fericirea din noi,
crezând că aceasta-i va face
la fel, fericiți.
Dar nu putem dărui fericire, dacă ei nu percep la fel ca noi fericirea…
Și, da, nu putem oferi nici iubirea, dacă noi înșine nu o trăim…
Sunt oameni de neatins, pe care totuși îi atingem.
Prin iubirea tămăduitoare.
Iubire ce le vindecă rănile.
E anestezia prin care uităm durerea…
Există oameni fierbinți, funebri,
și foarte reci.
Sunt oameni ce iubesc puțin, dar atât de mult…
Și suferă la fel de mult.
Oameni ce-și urmează visul toamnei din sufletele lor.
Probabil, supremul pe care l-am îndrăgit în oameni este
Dăruirea pentru visele lor!
Apogeul.
Perfecțiunea.
Și imperfecțiunea cu care trăiesc Iertarea… de sine, a rădăcinilor, a părinților. Căutarea de sine.
Năruirea și ridicarea spre Cosmosul interior.
Libertatea.
Sunt oameni, pe care întâlnindu-i, ne reunim cu noi înșine
și ne întrebăm – de ce?
Pentru a extinde lumina
și puterea imensă din ei. Iubirea din palmele firave, care ne pot ține să nu cădem. Și NU cădem!
Trăim etern pentru noi –
Oamenii Cosmos!
Azi sunt vocea multora.
Sunt umbra ta, umbra celor care-şi redefinesc limitele, paşii și viaţa, uneori incoloră, colorând-o azi, împreună, la cabinetul de terapie…
Te-ai întrebat vreodată cine ești TU?
Ce culoare are sufletul tău și cum arată visele când ai aripile desfăcute?
Cum este să nu-ți fie frică de nimic?
Să fii liber?
Fără stereotipuri.
Fără „NU”-uri, trădări și gânduri abrupte.
Fără vină, regrete și fără constrângere.
Te-ai întrebat vreodată cum e să iubești oamenii imens?
Să fii fericit pentru ei, ca pentru tine.
Să le simți vibrația plină de energie și să o colorezi cu sângele tău, la fel ca o soră sau un frate de cruce. Să-i simți ca pe niște rădăcini de iubire ne- condiționată.
Cum e să oferi cheile sufletului tău oamenilor străini, lăsându-i să trăiască în inima ta?
E cel mai frumos și sincer sentiment…
*fragment din “Trandafirul din aer”, cartea Lilianei Chisari, lansată în formă de spectacol în 2024, la București.
Iubind…
Azi vorbesc despre iubirea matură, cea care apare din culoarea alba- stră a cerului stins… Când nu știi că mai poți iubi sau că-ți mai poate ceva dărui seninul luminii…
Iubirea târzie este ca și toamna din viețile noastre, care inundă cu altfel de dimineți.
Iubirea matură – care nu are așteptări, nu condiționează și nu distruge, înalță individualitatea și profunzimea gândurilor umbrite de timp.
Mulți își doresc iubirea târzie, însă puțini știu să iubească și să dăruiască.
Când sufletele au ce spune, oamenii simt când au nevoie unul de celălalt.
Simt când iubesc fără margini, deși toate marginile rămân…
Sufletul însă vibrează aceleași trăiri ale
libertății…
Iubirea târzie e neîngrădirea alegerii și
deschiderii spre nou. Spre lumea interioară abia înțeleasă și care
inundă cunoașterea de sine.
Ea pătrunde reflecții și trăiri
lăuntrice prin dorința de
a trăi visele…
Iubirea târzie trăiește în sufletul din visele noastre și ne dezleagă aripile.
Ele se desfac în largul imensității mentale ale iubirii din interior…
“Prindem rădăcini doar prin iubire.
Doar prin redefinire ca suflet și acceptare a ceea ce suntem –
cu sau fără viitor.
Trăim prezentul izgonit din Rai,
prin încălzire la piept, strâns.
Până la cer și dincolo de el,
pe pământul umezit de ploi și încălzit de soarele ce arde imens… Iubirea.
Sângerează în noi dorința pătrunzătoare
de-a cuprinde timpul în trupul și sufletul unit la apus…
La apus e răsăritul așteptat de ani.
Așteptat-neașteptat…
Când a apărut, am prins rădăcini în aer…
Iubirea are culoarea toamnei târzii,
A ultimului vis de anotimp,
prin care trăim la nesfârșit scrumul
și plinul imensității paradisului furat
și adus pe pământ de două suflete,
care au dreptul la viață,
oprind durerea prin dăruirea necondiționată…”
Cu drag, Liliana Chisari
