În lumina discretă a unei eleganțe inconfundabile, tratați acest interviu ca pe o confesiune spusă pe jumătate. Vica Lupei este una dintre puținele femei care-și permite luxul adevărului spus în ritmul propriu. A purtat masca venețiană ca pe un pretextul legitim al unei povești despre roluri asumate, aparențe cultivate și curajul de a privi dincolo de ele.
Cum este să poți alterna forța și vulnerabilitate? Oare formula succesul nu conține necunoscute precum îndoiala și reinventarea?
Am scris despre o femeie din spatele imaginii publice. Și da, uneori, adevărata identitate se conturează abia atunci când purtăm masca potrivită, la timpul potrivit.
Între formare și mister: femeia care a rămas la esență este…
Cea care a îmbrățișat blândețea fără să-și piardă forța. Italia m-a învățat că omul este mai important decât agenda, că emoția nu e slăbiciune și că viața capătă sens în prezent, în ritualuri mici și în pauzele dintre replici. Port cu mine un dor dulce-amar, sentimentul că pot trăi între lumi fără a aparține complet uneia, dar rămânând întreagă. Iar Veneția mă reprezintă pentru că viața m-a obligat să fiu mai multe femei într-una singură — unele vizibile, altele ascunse — și să aleg, de fiecare dată, demnitatea în locul explicațiilor.
Masca mea este o alegere.
Nu pentru a mă ascunde, ci pentru a decide cât din mine las să fie văzut. Masca venețiană poartă frumusețe, mister și tăcere — lucruri care m-au definit în timp. Într-o lume în care expunerea e adesea confundată cu autenticitatea, masca afirmă că intimitatea este un act de respect față de sine. Dincolo de ea rămâne o femeie care a învățat să stea cu ea însăși: fără roluri, fără explicații, fără nevoia de a demonstra. Am trăit mult în interior, am iubit profund, am așteptat, am pierdut și am mers mai departe fără zgomot. Fără mască nu sunt mai slabă, ci mai adevărată. Acolo începe liniștea mea — și forța mea.
Ce preț plătim pentru măștile sociale și care este adevărata miză a autenticității astăzi?
Măștile sociale sunt uneori necesare, alteori periculoase. Ele ne pot proteja atunci când lumea nu este pregătită pentru vulnerabilitatea noastră — nu toți oamenii merită acces la suflet. Devin însă periculoase când uităm cine suntem sub ele, când ajungem să trăim pentru imagine și pentru menținerea ei. Există răni care se apără „în straturi”, iar uneori până și măștile poartă alte măști. Dar autenticitatea rămâne un act de curaj într-o lume a comparației, care ne învață să părem, nu să fim. Cea mai mare realizare, mai ales pentru femeia contemporană, este să nu se piardă în rolurile pe care le iubește și să rămână ea însăși — femeie, chiar și atunci când este puternică.
Rolul enigmelor este subapreciat…
pentru că e unica ce leagă știința de viața adevărată. Enigma este ceea ce nu poate fi grăbit sau forțat. În viață, ea te învață răbdarea; în știință, este întrebarea care te ține viu intelectual. Am acceptat că nu toate răspunsurile vin imediat și că unele nu vin deloc — și este în regulă. Enigma medicală ideală ar fi cea care vindecă singurătatea și lipsa de sens, iar dincolo de știință, cea mai mare enigmă rămâne împăcarea cu sine și acceptarea propriei povești.
Cum se întâlnesc farmacia și poezia în viața Dvs.?
Farmacia și poezia se întâlnesc în viața mea ca două forțe aparent opuse, dar profund complementare. Farmacia mi-a oferit rigoare, disciplină, claritate și respect pentru structură, învățându-mă să caut exactitatea și responsabilitatea fiecărui gest. Poezia, în schimb, mi-a salvat sufletul de rigiditate, mi-a permis să respir, să simt și să dau sens lucrurilor care nu pot fi măsurate sau demonstrate. Între ele am găsit echilibrul meu interior: capacitatea de a fi precisă fără a deveni rece și sensibilă fără a mă pierde. Cred cu tărie că un om complet are nevoie de ambele — de rigoare pentru a rămâne ancorat în realitate și de vis pentru a nu-și pierde umanitatea.
Ce rămâne esențial dincolo de timp și anturaje?
Anul 2025 a scris capitolul în care am descoperit că sunt mai puternică decât am crezut și mai sensibilă decât am arătat. Am înțeles că nu mai am nevoie de mască atunci când sunt singură cu gândurile mele sau alături de cei care nu cer explicații. Mi-am promis să readuc la viață tradiția timpului trăit împreună, fără grabă. Să reanimez importanța prezenței reale și a dialogului adevărat. Să nu mai caut explicații pentru enigma echilibrul dintre explicat și simțit: cele mai importante momente din viața mea au fost pur și simplu…trăite.
Dincolo de cuvinte, vreau să se înțeleagă că…
pot iubi profund și că am ales demnitatea chiar și atunci când a durut enorm. Cea mai prețioasă lecție a fost adaptarea fără pierdere de sine — am învățat că pot aparține fără să mă anulez. Iar secretul meu personal rămâne acesta: forța mea vine din lucrurile pe care nu le-am spus nimănui.
BLIZ:
Adevărata eleganță este…?
Tăcută și sigură pe sine. Conținutul este întotdeauna net superior primei impresii.
Autobiografia mea ar avea titlul?
“Femeia care nu s-a pierdut niciodată”. Povața: tacerea nu este slăbiciune.
Cum arată fericirea?
Poate fi o carte bună, o cafea caldă, oameni apropiați și o privire sinceră care spune „înțeleg”.
Ce v-ați dori să nu uitați niciodată?
…că iubirea profundă lasă în urmă flori, chiar dacă doare procesul.
Un gest mic care contează enorm?
Să asculți cu adevărat pe cineva.
Ce întrebare ați vrea să vi se mai pună?
“Cum reziști?” (zâmbește).
Cea mai prețioasă amintire din copilărie?
Verile simple, oamenii adevărați, sentimentul de siguranță.
Un mesaj pentru adulții care nu mai visează?
Visele nu au termen de expirare. Poți rechema oricând această magie vie. Trebuie doar să ai curajul de a renunța la măști.
