Dorința Doinei Adașan a fost întotdeauna aceea de a da viață unui loc în care fiecare copil, indiferent de indiferent de cât de special este, să se simtă susținut și în siguranță.Mai multe despre instituție, aflăm în interviul de suflet cu fondatoarea CDT ,,Scăpărici” ,care împărtășește mai multe despre provocările întâmpinate și cum a reușit să creeze acest mediu educațional unic.
Să răscolim amintirile, cum a apărut ideea de lansare a centrului „Scăpărici”?
Îmi amintesc și acum momentele și provocările trăite cu primul copil cu care am lucrat. Era copilul cu TSA ( tulburări din spectrul autist). Eu aveam 21 de ani, el — doar 8. Eram, în esență, doi copii, însă eu în rol de pedagog. Am fost ambii excluși – el din școală, eu dintr-o realitate, care nu voia să ne audă. Îmi amintesc cum îl țineam de mână și nu știam ce să-i spun. Nu aveam soluții, dar aveam o inimă plină de revoltă și durere. Și știam un singur lucru: nu e deloc corect ceea ce ni se întâmplă.
Am suferit mult atunci, pentru că schimbarea părea imposibilă. M-am simțit cu adevărat neputincioasă. Copilul însă nu a greșit cu nimic, însă ispășește greșeala unui sistem complet neadaptat. Pentru noi.
Mai știți cum a evoluat viața acelui copil?
Să știți că nu a plecat niciodată din sufletul meu. Astăzi are peste 30 de ani. Primesc în fiecare an câte o felicitare de ziua mea de la el. O citesc și plâng de fiecare dată, pentru că îmi amintește de ziua în care s-a născut și “Scăpărici”. Dar acel copil nu a ieșit niciodată din viața mea. Nici din suflet. Azi are peste 30 de ani. Îmi scrie mesaje de felicitare de ziua mea. Și de fiecare dată când citesc, plâng. Pentru că acolo, în acel început atât de dureros, s-a născut ideea Scăpărici.
O decizie asumată, dar deloc ușoară…
E greu de explicat cum e să stai în fața unei hotărâri care îți poate schimba viața la 180 de grade. Să ai doi copii mici, să trăiești cu chirie, să fi strâns cu greu un depozit… și să alegi, nu pentru tine, ci pentru un vis care încă nu are nicio formă. Pentru o grădiniță care nu există. Pentru niște copii pe care încă nu i-ai întâlnit, dar pe care îi simți deja în suflet.
Altcineva ar fi ales să-și cumpere un apartament
Inima însă îmi amintea despre acel băiețel de opt ani, pe care l-am ținut de mână și care n-a fost acceptat la școală. M-am gândit că “acasă” nu e acolo unde vii să dormi, ci unde poți oricând face loc și pentru cineva. Așa că am deschis centrul de dezvoltare timpurie..
O promisiune sau un vis?
Scăpărici s-a născut nu din abundență, ci din iubire. Cu bani puțini, dar cu familia lângă mine. Fetița mea mergea în clasa I, iar eu deschideam prima ușă dintr-o grădiniță care, în mintea mea, era deja plină de lumină. N-aveam mobilier perfect, nici pereți colorați. Dar aveam o viziune: aici, niciun copil nu va mai fi etichetat. Mi-am spus că voi construi o grădiniță unde nu doar copilul cu dizabilități trebuie să se adapteze lumii, ci și lumea trebuie să învețe să-l accepte. Asta înseamnă, de fapt, incluziune. Scăpărici s-a născut din- tr-o rană care nu părea să nu părea să poată fi tratată. Am mizat pe acțiune, sens și curajul nemărginit. Am construit un spațiu în care copiii să se simtă în siguranță și să învețe despre umanitate zi de zi.
Peste ani, visul a devenit realitate…
De fapt, nu am visat niciodată să am o grădiniță. Doar aspiram să lucrez printre oameni, alături de pedagogi care împărtășesc aceleași viziuni despre bunătate, empatie și grijă necondiționată. Unde fiecare copil să fie văzut, ascultat și înțeles. Un spațiu cu zero etichete la îndemână. înțeles.
Care credeți că este cea mai mare realizare a Dvs.?
Sunt pedagog, logoped, psiholog, educatoarea, dar, mai presus de toate sunt un OM. Realizarea mea este crearea spațiului în care guvernează omenia și în care se leagă conexiuni frumoase, inclusiv între părinți.
E plăcut să fac o retrospectivă
CDT-ul nostru este mediul perfect pentru o continuă ascensiune intelectuală și de relaționale, dar și pentru dezvoltarea armonioasă a abilităților și deprinderilor copiilor atipici. La „Scăpărici” sudăm pentru totdeauna verigile dintre „societate-părinte-copil-pedagog”. Și mai ales, sunt bucuroasă că peste ani, pot afirma cu încredere că am reușit doar pentru că am fost alături copiilor minunați, care nu m-au lăsat să renunț la visul nostru.
