Angela Popil este avocat și expert în justiție, cu peste 20 de ani de experiență în domeniu. A activat în instituții publice, a condus proiecte de reformă și a oferit consultanță juridică pentru inițiative internaționale derulate de UE, Banca Mondială, USAID sau EBRD. A construit cu răbdare o carieră solidă într-un sistem complex, rămânând fidelă valorilor personale. În acest interviu, o descoperim pe Angela dincolo de funcții – ca profesionist, dar și ca femeie care crede în echilibru, în sens și în puterea de a merge înainte. Am întrebat-o despre cum vede femeia în justiție și am aflat că există trei povești care, puse cap la cap, îi spun propria istorie. A fost mai întâi rolul asumat – acceptat cu responsabilitate și exercitat într-un sistem construit, ani de-a rândul, de și pentru bărbați. A urmat lupta cu prejudecăți, stereotipuri, ne- încredere și, uneori, cu propriile frici. Iar astăzi, trăim începuturile unei revoluții tăcute, în care femeile nu mai cer loc la masă. Ele îl aleg și îl ocupă.
Justiția e oarbă, dar e și imparțială față de femei?
În teorie – da. În practică – nu întotdeauna. Legea nu discriminează. Dar oamenii, conștient sau nu, încă o fac. Percepțiile, interpretările și reflexele culturale pot fi părtini- toare. Stereotipurile de gen influențează adesea parcursul profesional al femeilor din justiție – mai ales în domenii percepute ca fiind „mai dure”, cum ar fi dreptul penal sau cel economic. Imparțialitatea reală apare abia atunci când toți actorii sistemului – de la grefieri până la judecători – aleg să vadă competența mai întâi de toate. Atunci, și justiția își deschide cu adevărat ochii. Justiția ar trebui să fie oarbă la gen, vârstă, origine sau statut. Dar, în practică, im- parțialitatea față de femei e adesea afectată – nu de legea în sine, ci de felul în care e interpretată și aplicată. Femeile din justiție, cu regret, sunt adesea nevoite “să demonstreze mai mult”.
Ce e mai ușor: să fii femeie în justiție sau să faci justiție pentru femei?
Sunt două roluri care se intersectează. Să fii femeie în justiție înseamnă să-ți revendici constant locul într-un sis- tem care nu a fost creat pentru tine. Să faci justiție pentru femei înseamnă să fii vocea celor cărora li s-a refuzat echitatea. Fiecare e o provocare în sine. Pentru că în acel moment, rolul tău nu mai e doar profesional. El devine pro- fund personal. Justiția devine cu adevărat imparțială abia când cei care o aplică aleg conștient să corecteze aceste dezechilibre.
Legea decide sau cei care o interpretează?
Impactul legii depinde de cei care o aplică, de felul în care aleg să o interpreteze. De aceea, integritatea, experiența și umanitatea celor din justiție sunt la fel de importante ca norma scrisă. Legea e un instrument. Ai nevoie de oameni care înțeleg spiritul ei, nu doar litera. Până la urmă, legea trasează limitele, dar omul definește dreptatea. Iar acolo unde există echitate, empatie și bună-credință, atunci și rezultatul este mai aproape de ceea ce înțelegem prin justiție.
Care e cel mai incomod adevăr despre femei și putere în justiție?
Femeile pot fi lideri excepționali în justiție, dar pentru ca acest potențial să se manifeste, sistemul trebuie să fie pregătit nu doar să le accepte, ci să le susțină activ și fără rezerve. În plus, persistă o teamă tacită de puterea feminină autentică – cea care nu copiază modele masculine, ci propune o altă formă de leadership: colaborativ, empatic, dar ferm.
O femeie în justiție câștigă mai greu un proces sau respectul în tribunal?
Procesul se câștigă prin muncă, strategie, stăpânirea dosarului și o cunoaștere temeinică a legii. Dar respectul în tribunal, mai ales pentru o femeie, se clădește în timp. Ca femeie, trebuie adesea să demonstrezi că știi mai mult decât se așteaptă de la tine. Că vocea ta are greutate. Că fermitatea poate sta în formule politicoase. Și că empatia nu e o slăbiciune, ci un instrument fin de înțelegere a cauzei. Pentru mine, respectul s-a construit treptat – uneori în ciuda prejudecăților, alteori în liniște, după ședințe lungi în care vocea interioară spunea doar atât: „Nu te opri. Va fi văzut!”. Cred că procesul e o bătălie juridică, dar respectul e o construcție a caracterului. Eu mi-am câștigat respectul și tocmai de aceea, îl prețuiesc mai mult decât orice victorie punctuală.
Aleg să simt lumea cu intensitate, sensibilitate și sete de frumos.
Sunt mamă, soție, prietenă. Am învățat să mă opresc când e nevoie, să ascult, să simt, dar și să merg mai departe. Trăiesc cu recunoștință, învăț mereu, am răbdare cu ceilalți și exersez răbdarea cu mine. Iubesc simplitatea: o carte bună, o drumeție, liniștea casei. Nu mi-am dorit niciodată să fiu prima, ci am preferat să rămân EU însămi. Îmi plac bal- coane cu povești tăcute, clădiri vechi, arhitectura. Ascult rock pentru forță și revoltă, capodoperele clasice pentru echilibru.
Ce i-ați spune femeii de acum 20 de ani?
Să aibă încredere. Să nu ceară permisiunea să viseze. Să accepte că nu va ști totul de la început și că va învăța din greșeli, la fel de mult ca din reușite. Să-și protejeze valorile. Să nu renunțe la ea însăși și să nu creadă că trebuie să fie mereu puternică. Să nu grăbească pașii. Ce e cu adevărat important se clădește în timp. Să nu trăiască în rușine că iubește frumosul, că visează, că simte mai profund. În acest lucruri rezidă puterea mea. I-aș mai recomanda să-și amintească mai des să trăiască.
Cât despre vise, le port cu mine de când mă știu.
Unele au fost mici, modeste, aproape șoptite – să reușesc, să nu dezamăgesc, să-mi construiesc un drum al meu. Altele au fost grandioase și aproape imposibile – să schimb lucruri, să creez spațiu pentru alții, să dau sens unei carie- re care uneori uită să mai fie despre oameni. Uneori au stat tăcute, ascunse sub straturi de îndoială sau de conformism. Alteori au țipat în mine, cerând acțiune, risc, pas în gol. Visele mele nu au murit niciodată. Le-am crescut în tăcere, cu disciplină și răbdare. Astăzi, visez mai conștient. Visez și pentru cele care vin după mine – femeile care pot schimba lumea cu un cod civil în mână și cu inima deschisă. Visez o justiție care nu le cere să renunțe la feminitatea lor, ca să fie luate în serios. Visez la o lume în care muzica clasică se poate împleti cu rock-ul interior, în care arhitectura vise- lor noastre nu trebuie să urmeze liniile drepte ale altora, ci curbele îndrăznețe a unui Gaudí lăuntric personal. Visez, pentru că așa începe orice realitate care merită trăită!
