Pentru Iuliana Onofrei, luxul nu înseamnă neapărat opulență, ci un confort interior pe care îl simți atunci când pășești într-un spațiu care ți se potrivește perfect. Este vorba despre echilibru, armonie estetică și funcțională, despre un „acasă” care se simte corect din primul moment.
Deși activează pe cont propriu, Iuliana folosește conștient pronumele „Noi”. Pentru că în meseria sa, rezultatul final este rodul unei colaborări strânse între client, designer și companiile partenere. Un dialog constant, uneori tehnic, alteori profund personal, care duce la conturarea acelei case de vis ce reflectă cu adevărat stilul de viață și esența locuitorului ei. Ea numește acest proces „luxul casei tale”, care nu trebuie măsurat în preț, ci în starea de bine pe termen lung. Fie că e vorba despre un interior scandinav, curat și aerisit, sau despre o amenajare clasică, cu accente dramatice, Iuliana nu impune stiluri, ci le descoperă împreună cu cei care o aleg. Există în parcursul ei profesional o lecție învățată… pe tocuri. O zi lungă de decembrie, pe șantier, cu discuții tehnice în trei limbi, cu vizite, detalii, schițe și analize ― toate în timp ce menținea echilibrul, la propriu și la figurat. Tocurile, deși incomode, au devenit un simbol al verticalității sale profesionale.
Primii pași, pe tocuri…
Eram încă o copilă. A fost una dintre acele experiențe care îți rămân în minte — deși picioarele mă dureau cumplit, sentimentul general a fost unul plăcut. Până atunci, doar doamnele purtau tocuri; pentru noi, copiii, pantofii erau creați mai mult pentru confort. A fost un pas simbolic spre maturizare și spre ideea că pantofii cu toc nu sunt doar un accesoriu estetic, ci pot deveni o extensie a personalității.
Cât de repede ai “îmblânzit” pantofii?
Să fiu sinceră, e un proces de durată. Chiar și acum, mai am momente în care învăț lucruri noi despre cum să le port corect și comod. E “o relație” care se construiește în timp, cu răbdare, dar care te învață multe despre postură, încredere și eleganță. La început au fost, fără îndoială, tocurile au fost un statement — o formă de a spune lumii cine sunt. Erau și o armură, pentru că îți oferă o anumită siguranță și alură. În timp, purtarea lor a devenit și un obicei. Atunci când găsești perechea potrivită, care se potrivește nu doar esteticii, ci și corpului tău, tocurile devin o parte firească din tine.
Ce asociere există între ocupația ta și mersul pe tocuri?
Atât designul interior, cât și mersul pe tocuri implică echilibru și atitudine. În meseria mea, trebuie să pășești cu încredere în fiecare proiect, să fii atentă la detalii și să menții o armonie subtilă între funcțional și estetic. Tocurile cer același lucru: eleganță, încredere, rezistență. Chiar și atunci când e greu, mergi mai departe cu grație, știind că fiecare pas te apropie de ceva frumos și durabil.
Care a fost cea mai dificilă, dar cea mai corectă decizie profesională pe care ai luat-o?
Fiind la început de drum, una dintre cele mai dificile decizii a fost legată de selecția clienților — un subiect sensibil, dar esențial. Am avut o experiență în Brașov, unde am mers pentru a lua dimensiunile unui studio. Acolo l-am cunoscut pe un domn care urma să fie dirigintele de șantier, fie chiar arhitectul. La prima întâlnire, lucrurile păreau promițătoare. După aproximativ două săptămâni, m-a contactat pentru un proiect ce implica amenajarea a trei studiouri. Discuția decurgea bine, până am ajuns la partea remunerării. Când i-am comunicat prețul, mi-a spus că este prea scump și că nu are încredere să achite nici măcar un avans de 20%, de teamă că aș putea „dispărea”. A fost un moment șocant, mai ales că el însuși spusese că, la nevoie, ar apela oricând la o firmă din România. I-am răspuns calm, dar ferm, că înțeleg perfect temerile lui, însă și eu am aceleași rezerve. A fost un moment important de autoafirmare — am învățat să pun limite și să-mi respect munca.
Ce lecție ai învățat din cea mai lungă zi petrecută pe tocuri?
Întrebare excelentă! Una dintre cele mai solicitante zile a fost într-o decembrie, aproape de Crăciun. Eram pe șantier, unde urma să am o discuție importantă cu dirigintele de șantier și cu un inginer venit din Germania. Au urmat o serie de deplasări prin oraș, la șantier, întâlniri cu beneficiara, ca spre sfârșit de zi să mă pomenesc într-un alt apartament de care urma să mă ocup. Am plecat de acolo epuizată, dar și entuziasmată. Am conștientizat cât de mult iubesc această meserie — chiar și atunci când te dor picioarele, sufletul e plin. Acea zi pe tocuri a însemnat nu doar o lecție de rezistență, ci și o reconfirmare a pasiunii pentru meseria mea.
Cum arată o zi obișnuită de lucru pentru tine?
Începe devreme. Îmi iau micul dejun și, de cele mai multe ori, în timp ce mănânc sau imediat după, deschid laptopul îmi încep lucrul. Uneori petrec ore întregi în fața ecranului, alteori merg pe șantier pentru a verifica lucrările în desfășurare. Sunt zile în care am întâlniri sau consultații cu clienții, iar spre seară, revin acasă și continui să lucrez până târziu. Energia mea vine din entuziasmul de a vedea cum un spațiu prinde viață, dar și din bucuria clienților când își văd visul transformat în realitate.
Ce crezi că trebuie să știe o femeie care vrea să urmeze același drum ca tine?
Cred că e important să spunem adevărul despre ceea ce presupune această profesie. Designul interior nu devine mai ușor cu timpul — dimpotrivă. Devine mai complex, pentru că apar proiecte din ce în ce mai provocatoare. Dar odată cu ele, crești și tu: capeți cunoștințele și competențele necesare, iar problemele devin ușor de anticipat. Această meserie cere nu doar talent estetic, ci și gândire tehnică, strategii de comunicare, rezistență emoțională și multă organizare. Ai nevoie de echipamente eficiente, un simț estetic bine antrenat și o inimă deschisă către oameni. Dar, dincolo de toate aceste provocări, e și o meserie care îți oferă satisfacția de a transforma visurile oamenilor în realitate. Și da, sunt zile în care muncești de dimineață până seara, dar simți că ai creat ceva frumos, durabil și profund personal. Iar acea zi, oricât de grea ar fi, devine una în care… te-ai odihnit făcând ceea ce iubești.
Tu ești schimbarea: Combate un mit despre design de interior!
Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că meseria mea nu se rezumă la a lucra pe laptop și a crea imagini frumoase. Designul interior înseamnă, de fapt, să creezi un spațiu care îți oferă luxul de a te simți acasă, autentic, tu însuți. De aceea, motto-ul meu este „Noi oferim luxul casei tale.” Fiecare detaliu este gândit nu doar pentru a fi plăcut vizual, ci și pentru a funcționa în viața reală — chiar și din punct de vedere fizic și tehnic.
De ce sfat aveai nevoie acum câțiva ani?
Să nu cred în fraze de marketing precum calitatea se creează ușor. Realitatea e mult mai nuanțată. Nimeni nu explică ce înseamnă de fapt acest „ușor”. Adevărul e că atunci când faci ceea ce iubești, dificultățile capătă sens, devin parte din parcurs. Iar uneori, tocmai lucrurile care par simple și nu ți se potrivesc te ghidează — te direcționează, te modelează, te pregătesc pentru acel „greu frumos” care e, de fapt, exact locul tău.
Ai o pereche preferată de pantofi cu toc?
Da, am o pereche pe care o ador. Le-am descoperit întâmplător, într-o zi însorită, răsfoind social media. Când am mers să le probez, am simțit imediat că sunt „ale mele”. Le-am purtat la multe evenimente importante pentru cariera mea, dar și în zile obișnuite, când aveam nevoie de un plus de încredere. Sunt tocurile care mă fac să mă simt „acasă”, oriunde aș fi.
Ce lecție ai învățat din cea mai lungă zi petrecută pe tocuri?
Întrebare excelentă! Una dintre cele mai solicitante zile a fost într-o decembrie, aproape de Crăciun. Eram pe șantier, unde urma să am o discuție importantă cu dirigintele de șantier și cu un inginer venit din Germania. Au urmat o serie de deplasări prin oraș, la șantier, întâlniri cu beneficiara, ca spre sfârșit de zi să mă pomenesc într-un alt apartament de care urma să mă ocup. Am plecat de acolo epuizată, dar și entuziasmată. Am conștientizat cât de mult iubesc această meserie — chiar și atunci când te dor picioarele, sufletul e plin. Acea zi pe tocuri a însemnat nu doar o lecție de rezistență, ci și o reconfirmare a pasiunii pentru meseria mea.
