Unii oameni nu nu strigă despre ceea ce fac. Nu caută aprecieri, nu se grăbesc să declare „eu am fost cel care a realizat-o și pe asta”. Își văd de drum, zi după zi, an după an, iar într-o zi te oprești și realizezi: datorită lor, lumea a devenit un spațiu mai frumos și mai primitor.
Așa este Rodica Pănășescu, coregraf, președintele Federației Sportive de Majorete și Baton Twirling, conducătorul artistic al ansamblului de dans “Iuventa”. De treizeci de ani lucrează în ea – dar mai corect ar fi să spunem că trăiește prin cultură. A fost mereu acolo unde e nevoie de suflet, de răbdare, de pasiune și de oameni care cred în artă.
S-a născut la Chișinău, a crescut cu muzică și artă, și a învățat de timpuriu că un proiect cultural nu înseamnă doar afișe și scenarii. Înseamnă oameni. Înseamnă emoție. Înseamnă nopți de muncă, zile de așteptare și clipe în care o sală întreagă respiră la unison.
De treisprezece ani, Rodica Pănășescu, conduce Palatul de Cultură „Nicolae Sulac” din Cahul. Și de fapt, nu doar îl conduce – îl face să pulseze, spațiul cultural devenind un cămin pentru toți: copii care vin la repetiții cu obrajii îmbujorați de emoție, părinți care aplaudă cu ochii în lacrimi, tineri care prind curaj și se exprimă liber și desigur, pentru spectatori.
Oameni, scenă, aplauze și viața din spatele cortinei
– Trei decenii de activitate în cultură. Cum au fost acești ani?
Ca o inimă care bate. Când mai sus, când mai jos. Au fost ani cu multă muncă, cu reușite, cu momente în care totul mergea ușor și altele în care părea că nimic nu se leagă. Dar când faci ceva cu suflet, rămâne. Și asta am simțit: că s-a meritat.
– Cum a decurs evenimentul aniversar pe care l-ați organizat în aprilie curent?
A fost o zi care m-a copleșit. Nu neapărat prin fast, ci prin felul în care au venit oamenii ― calzi, sinceri și cu sufletul des- chis. din suflet. S-au adunat mulți ani într-o singură seară. Am simțit că sunt apreciată cu adevărat pentru toată munca depusă vreodată în aceste trei decenii.
– Cum v-a schimbat personal acest parcurs de treizeci de ani?
Am devenit mai calmă, mai atentă. Am învățat să ascult. M-am format ca om – nu doar ca profesionist. Și am înțeles că uneori rezultatele se văd după luni, ani, iar uneori ele nu se lasă deloc așteptate. E important să le faci pe toate cu bună intenție și succesele rămân și se văd prin oameni. Dar dacă le faci cu bună intenție, rămân și se văd prin oameni.
– Ce înseamnă Palatul de Cultură pentru comunitatea din Cahul, astăzi?
Este locul în care oamenii vin cu încredere, cu emoție, cu dorința de a fi parte arte dintr-o comunitate. Aici cultura se păstrează vie, prin tot ce facem împreună. De la copiii care urcă pentru prima dată pe scenă, până la bunici care vin la spectacole cu ochii luminați ― toți găsesc aici un rost. Palatul de Cultură a devenit un reper, un spațiu în care tradițiile continuă, iar noile generații cresc în preajma valorilor adevărate.
– Cum v-ați dori să avanseze cultura locală în următo- rii treizeci de ani?
Aș vrea să se investească mai mult în oameni. În idei. Să existe sprijin pentru cei tineri. Cultura poate aduce dezvoltare – nu doar artistică, ci și socială, chiar economică. Dar are nevoie de încredere și susținere.
– Ce vă aduce liniște și bucurie în viața de zi cu zi?
Familia: copiii și nepotul meu. Cărțile, timpul petrecut într-un dialog cu mine însămi. Apreciez lucrurile simple. Ele sunt cele mai prețioase motive de bucurie.
– Dacă ar fi să păstrați o singură lecție din toți acești ani, care ar fi aceea?
Toate sunt trecătoare. Prezentul nu este cel mai important. Viața are mai mult sens dacă uiți de control obsesiv și te lași, uneori, îmbrățișat de teoria posibilităților.
–Față de cine resimțiți recunoștința?
Față de copiii mei, care au acceptat că mama lor nu poate fi mereu acasă, deși își dorește enorm. Față de colegi, care au muncit cot la cot cu mine. Față de familie și față de oamenii care m-au inspirat și au crezut în mine. Mulțumesc tuturor!
