Un fel de manifesto
„Sunt o fire sensibilă”. Dau greș mai des decât mi-aș fi dorit, pentru că-mi ascult seismele din piept. Mi-aș greși dacă nu aș fi mândru de mine, în pofida faptului că am încă foarte multe de făcut.
Nu-mi stă în caracter stagnarea. Sunt în mișcare continuă, pentru că timpul nu mă așteaptă, și nu mă complac în iluzia „Lasă că va da Dumnezeu…”.
Nu-mi place cuvântul „Artist”, cel puțin în contextul folosit de majoritatea.
Mă opun tendințelor. Nu pot fi, arăta, manifesta și exista ca alții. Sunt conștient că sunt unic.
Lăsând la o parte modestia, imaginea m-a ajutat mult să devin cine sunt: ușor de modelat în scenă, fără frustrări și “închinare” regizorului. Nud? Nici o problemă. Grețos? Poftim. Frumos? Sunt. (râde) Secretul e simplu: Ești ceea ce vrei să fii, atât. Eşti liber să alegi și să faci ce-ţi pofteşte inima.”
Încă nu a răsturnat munți, dar a mutat câteva pietre din loc.
Cât de greu ți-a fost să-ți răspunzi la întrebarea “cine sunt eu?”?
Sunt convins că e important să stai de vorbă cu tine și să îți pui întrebări.
Măcar uneori. „Cine sunt? Cum? De ce? Dar poate e loc de o schimbare?”. Eu continui să o fac. Des. Și mereu am răspunsuri diferite. Pe parcurs, am redefinit sensuri fundamentale, ideile de care mă țineam cu mâini și picioare, am respins propuneri “de nerefuzat”. E ca un exercițiu. Când simt că mă sufocă rutina, prostia sau oamenii ipocriți, evadez din realitate cu o singură întrebare corectă, la care nu poți răspunde greșit. Trebuie doar să răspunzi.
Ce rol a avut actoria în a-ți da un răspuns la cele mai importante întrebări?
Subliniez că actoria este o meserie. Cel puțin pentru mine. Dacă o fac bine sau nu, nu pot să vă spun. Spectatorul e în drept să o facă. Nu cred că actoria îmi va răspunde vreodată la vreo întrebare ce ține de stările mele de spirit. Văd această activitate pur și simplu ca pe o meserie. Da, e frumoasă, dar e și foarte “murdară” din unele perspective.
Teatrul îți poate răspunde la tot, iar tu ca spectator alegi, înveți, analizezi sau îți formezi o altă părere. Teatrul te lasă să-ți răspunzi singur, fără să te oblige la ceva. E ceea ce-mi place și mie în calitate de actor – libertatea. Ai vreun ritual pe care-l faci înainte de spectacole?
Cu colegii de la Night Guguță, proiect creat de Teatrul Guguță, practicăm câteva exerciții de concentrare și consolidare înainte de spectacole. Vorbind despre mine în parte, atunci când mă simt compleșit de emoții – cânt, mă mișc mult, alerg dintr-un punct în altul fără vreo explicație. Cu toate acestea, înainte de a ieși pe scenă, am nevoie de câteva clipe petrecute în întuneric, să trec spectacolul prin cap și să-mi setez gândurile. O fac aproape că instinctiv.
Cât de real este riscul “să-ți pierzi identitatea personală” devenind un bun actor?
Nu știu dacă e relevant riscul de a-mi pierde identitatea . După mine, mulți „artiști” nu o mai au, sau nici nu au avut-o vreodată. Nu vorbesc doar de actorie, se referă la orice domeniu. Din păcate, unii se iau prea în serios. Se cred “genii neînțeleși” și încearcă să săpe artă de unde nu este. Nu vreau să înțeleagă lumea că în artă nu e nevoie de seriozitate.
E nevoie, dar trebuie să luam creația, arta, meseria, în serios, nu și pe “artistul din noi”.
A vedea un geniu în oglindă e deja o pierdere de identitate.
Ce faci ca să-ți revii după burnout-uri sau să le previi?
Mă confrunt cu arderea profesională după fiecare spectacol. Sunt stors și epuizat. Lucrurile se acutizează după a doua sau a treia zi de premieră. E perioada în care pregătirile sunt stresante, obositoare, pe alocuri necesită multă implicare fizică și emoțională. Însă, când se trage cortina după premieră, închizi ochii și chiar dacă a fost bine sau nu, ești pur și simplu stors. Cu colegii de la teatru, avem un obicei de a petrece serile de după premieră alături de spectatori și prieteni, cu un pahar de vin, tărie. Asta relaxează.
Din domeniul iraționalului: ce te leagă de actorie, ce nu-ți poți explica?
Mai degrabă nu și-au putut explica părinții mei. Trebuia să devin avocat. După absolvirea liceului „Elena Alistar” cu profil de arte și susținerea bacalaureatului în Arta Actorului, am decis că vreau să fac actorie. Părinții nu au fost încântați, așa că am făcut câteva luni de Drept. Cum am ajuns la AMTAP, însă, e o altă istorie. Am câștigat Balul Bobocilor Interuniversitar, fiind student la Drept și am hotărât că mă reprofilez. Nu regret. Știu că se spune că nu faci bani în teatru, dar cred că e un stereotip. Cu ajutorul teatrului și studiilor pe care le-am făcut, mai ales că am făcut și teatru de animație pe lângă cel dramatic, mi-am deschis propria afacere.
Care a fost cea mai stângace întrebare pe care ai primit-o în interviuri?
Întrebările stângace pentru mine sunt alea cu „Ce înseamnă pentru tine teatrul?”, „De ce teatrul?” „Cât de ușor ți-a fost să intri în rol?”. Chiar nu știu cum să răspund la ele. Le percep ca pe niște forme de a cere laude și aprecieri. Iar eu urăsc să cerșesc recenzii.
Ce te obosește cel mai mult în actorie?
Există multe lucruri care mă obosesc, dar așa funcționez eu. Una este cert, obosesc să fac același lucru de sute de ori. Iar primele repetiții de până a intra în scenă, mă doboară. E problema mea. În prima parte a interviului am spus că îmi place mișcarea și totul ce e nou. Apropo, se întâmplă că pornim un spectacol și din diferite motive, este amânat. După o pauză, revenind la montare, nu-mi mai arde același foc în piept. Probabil, cel mai mult mă obosește asta.
